Transformarea sistemului fiscal

     Reforma fiscală , a început în anul 1990 prin abrogarea unor reglementări juridice vechi din perioada anterioară prin reorganizarea şi descentralizarea actelor decizionale ale agenţilor economici cu capital de stat, dar şi prin apariţia întreprinzătorilor particulari. în anul 1991 s-a reglementat impozitul pe salarii, impozitul pe profit, s-a elaborat Legea finanţelor publice. Ulterior au fost introduse accizele, taxa pe valoarea adăugată, taxele vamale, taxele locale, au fost reglementate fondurile speciale. în această perioadă impozitele şi taxele care formează actualul sistem fiscal au fost modificate de mai multe ori.

Controlul fiscal

            Ca o formă a controlului financiar specializat controlul fiscal îşi are sediul material în Codul de procedură fiscală . Inspecţia fiscală nu presupune existenţa unor raporturi ierarhice între cel care dispune controlul şi cel controlat, temeiul său reprezentându-i legea şi are ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalităţii şi Conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii . 

Garda financiara

   Garda Financiară este instituţia publică de control, cu personalitate juridică care exercită controlul operativ şi inopinat privind prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte din domeniul economic, financiar şi vamal, care au ca efect evaziunea fiscală, organizată ca organ de specialitate al administraţiei publice centra/e în subordinea Autorităţii Naţionale de Control.

Procedura controlului financiar

    Procedura controlului financiar este alcătuită dintr-un ansamblu de operaţiuni şi acte privind organizarea, desfăşurarea şi valorificarea rezultatelor acţiunii de control. Această procedură cuprinde următoarele etape sau faze: pregătirea echipei de control financiar prezentarea la unitatea supusă controlului şi organizarea activităţii de control; ,desfăşurarea activitpţii de control; ,redactarea actelor de control; valorificarea rezultatelor acţiunii de control.

Metodele controlului financiar

        Metodele folosite în organizarea şi exercitarea controlului financiar sunt şi ele diferite, în funcţie de aspectele supuse verificării, de elementele de evidenţă utilizate, de scopul urmărit şi de gradul de cuprindere. Astfel, sunt cunoscute ca metode tehnice de control: controlul financiar faptic, documentar, tematic, total, parţial, complex, încrucişat, mixt, etc. Controlul financiar faptic se exercită prin observarea directă (la faţa locului) a proceselor şi fenomenelor economico-financiare, prin cercetarea şi investigarea activităţilor specifice supuse controlului, în scopul constatării acelor situaţii care nu rezultă din documentele existente la unitatea controlată. Controlul financiar documentar se realizează prin verificarea documentelor existente, în cadrul evidenţei contabile, urmărind concordanţa actelor cu operaţiunile privind

Controlul financiar posterior

       Controlul financiar posterior sau ulterior se exercită asupra actelor şi operaţiunilor economico-financiare, după ce acestea se realizează temeinic, cu amînunţime, fără a fi stânjenite activităţile curente ale unităţilor controlate, asupra actelor şi operaţiunilor deja încheiate. Controlul posterior are şi un aspect sau un rol preventiv, întrucât el permite tragerea unor concluzii care pot fi utile pentru activităţile ulterioare.

Controlul financiar concomitent

     Controlul financiar concomitent, denumit şi simultan sau operativ ori curent, seexercită în timpul desfăşurării proceselor economice şi financiare, în acelaşi timp sau paralei cu efectuarea actelor şi operaţiunilor pe care le presupun aceste activităţi, în scopul de a putea interveni pentru corectarea sau eliminarea deficienţelor ori a ilegalităţilor. Controlul concomitent se exercită inopinat, cel puţin o dată pe lună, prin verificări faptice, pe bază de documente, de regulă prin sondaj.

Controlul financiar preventiv

         Controlul financiar preventiv Controlul financiar preventiv cu privire la utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public reprezintă ansamblul formelor de control exercitate la nivelul entităţii publice, stabilite de conducere în concordanţă cu obiectivele acesteia şi cu reglementările legale, în vederea asigurării administrării fondurilor în mod economicos şi eficient. Controlul intern are următoarele obiective generale: - realizarea, la un nivel corespunzător de calitate, atribuţiilor instituţiilor publice, în condiţii de regularitate, eficacitate, economicitate şi eficienţă; protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului sau fraudei; - dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare şi difuzare a datelor şi informaţiilor financiare precum şi a unor sisteme şi proceduri de informare publică adecvată prin rapoarte periodice.

CONTROLUL FINANCIAR

       Noţiunea şi formele controlului financiar Etimologic, cuvântul control provine din expresia latină contra rolus, care înseamnă - verificarea unui act original după duplicatul său care, în acest scop, se află în posesia unei alte persoane. Existenţa, în mâna unor persoane diferite, a două înscrisuri cu exact acelaşi conţinut făcea imposibilă modificarea conţinutului lor în lipsa acordului ambelor părţi, permiţând totodată a se verifica oricând (atâta vreme cât documentele respective existau) exactitatea şi identitatea datelor conţinute. Controlul este un şir de acţiuni de verificare periodică sau permanentă, prealabilă, concomitentă sau posterioară, desfăşurată - asupra unor activităţi, în scopul stabilirii legalităţii sau oportunităţii operaţiunilor material* tehnice sau a actelor emise de autorităţile administrative în domeniul financiar.

TREZORERIA

        Termenul de trezorerie a apărut în cadrul unei lungi evoluţii istorice, care a condus, pentru început, la identificarea cu noţiunea de bani publici, iar, mai târziu, la crearea şi centralizarea unei instituţii sub o autoritate unică desemnată să asigure respectarea ansamblului de reguli specifice casieriei şi contabilitatii publice. Termenul de trezorerie este folosit în două sensuri. Astfel, pe de o parte, el serveşte la desemnarea casieriilor propriu-zise ale statului, atunci când se vorbeşte de „situaţia trezoreriei” sau de „deficitul trezoreriei”, iar pe de altă parte, el serveşte desemnarea unei administraţii publice, ca instituţie.

Inregistrarea fiscală

      Alături de actele şi operaţiunile de constatare a obiectului impozabil şi de individualizare a impozitelor sau taxelor datorate, procedura fiscală cuprinde şi acte prealabile de înregistrare şi de atribuire a codului fiscal pentru fiecare plătitor de impozite şi taxe. Orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal se înregistrează fiscal primind un cod de identificare fiscală. Pentru persoanele juridice, cu excepţia comercianţilor precum şi pentru asocieri şi alte entităţi fără personalitate juridică, codul de înregistrare fiscală este atribuit de organul fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;

Executarea silita

  Regula în materia executării obligaţiilor bugetare este reprezentarea de bunăvoie de către debitor a obligaţiei prin efectuarea plăţii. Totuşi, dacă debitorul nu execută obligaţia sa, în cuantumul şi în termenul stabilit, creditorul pentru a valorifica dreptul sau subiectiv patrimonial pe care îl are asupra debitorului, poate recurge la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziţie pentru a-l sili la executare; în acest caz creditorul va cere executarea silită. Trebuie remarcat faptul că execuatrea silită nu reprezintă o formă a răspunderii juridice, o sancţiunem cu o modalitate de executare a obligaţiilor bugetare.

Cazierul fiscal

       Cazierul fiscal a fost gândit ca mijloc de evidenţă şi urmărire a disciplinei financiare a contribuabililor în scopul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale precum şi în scopul întăririi administrării impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, acesta reprezintă o evidenţă electronică a contribuabililor - persoane fizice sau juridice, asociaţi, acţionari sau reprezentanţi legali ai persoanelor juridice -care au săvârşit fapte sancţionate de legislaţia financiar-fiscală şi vamală. Cazierul fiscal este gestionat de Ministerul Finanţelor Publice pe două nivelzuri respectiv nivelul central în cadrul Direcţiei generale a tehnologiiei informaţiei, unde s-a organizat cazierul fiscal naţional şi nivelul teritorial, în cadrul fiecărei direcţii generale a finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti .

Evaziunea fiscală

          Faptelele de sustragere de la impunere sau plata pentru impozite, taxe, contribuţii datorate bugetului public au fost denumite în doctrină drept fapte de evaziune fiscală.Evaziunea fiscală legală, adică la adăpost legii ar permite sustragerea de la impunere a unei părţi din materia impozabilă fără ca această conduită să fie considerată ca o încălcare a legii. Astfel, în situaţia reducerii impozitului ca urmare a scăderii din profitul impozabil a cheltuielilor de sponsorizare, suntem în ipoteza evaziunii fiscale legale.Evaziunea fiscală frauduloasă este realizată prin ficălcarea dispoziţiilor legale, iar autorii faptelor respective iunt pasibili de răspunderea juridică contravenţionaă sau lenală.

Notiunea de taxa

       Taxa este şi ea o pârghie financiară care se concretizează în plata bănească ce se efectuează de către persoane fizice şi persoane juridice, unor instituţii publice şi de utilitate publică, de regulă pentru serviciile ce le sunt prestate. Cu toate ca se aseamana din prisma faptului ca cetateanul este nevoit sa le achite pe ambele , intre impozite si taxe exista si deosebiri . Una din ele ar fi ca in cazul impozitului , statul nu este obligat sa presteze platitorului un echivalent direct si imediat , in schimb ce pentru obtinerea unei  taxe se presteaza un serviciu si pe cat posibil imediat . 

Taxele si impozitele. Notiunea de impozit

   Impozitul este contribuţia bănească obligatorie, generală şi definitivă (nerambursabilă), directă sau indirectă, plătită de persoane juridice şi de persoane fizice pe veniturile şi bunurile lor, la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul şi la termenele prevăzute de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat. Acesta a apărut o dată cu organizarea comunităţilor omeneşti sub formă statală şi a fost considerat ca un preţ pe care agenţii economici şi cetăţenii trebuiau să-l piatească pentru securitatea şi serviciile furnizate de către stat.

Teoria „primatului eficacităţii asupra echităţii în politica fiscală

    Este o teorie potrivit căreia impozitele ar fi o armă de luptă împotriva inflaţiei şi pentru reglementarea circulaţiei băneşti. Folosirea unor impozite excesive, susţinută de unii economişti, provoacă însă nemulţumirea populaţiei. Din acest motiv, teoreticienii recunosc că impozitele trebuie să aibă anumite limite şi pledează pentru o impunere moderată. Aruncarea greutăţilor fiscale asupra păturilor populaţiei cu venituri mici este tratată de mai mulţi economişti ca fiind cea mai nouă teorie a „primatului eficacităţii asupra echităţii .

Teoria politicilor fiscale

    Potrivit acestei teorii, politica fiscală poate să trateze la fel pe toţi agenţii economici, stabilind obligaţii fiscale egale, sau poate să facă diferenţieri în tratamentul fiscal, in funcţie de forma de proprietate, de forma juridică, de dimensiunea, de ramura, de zona geografică sau sediul agentului economic. Pentru persoanele fizice, politica fiscală poate opta pentru o contribuţie egal repartizată pe contribuabili sau pentru una diferenţiată în funcţie de obiectivele economice, sociale, familiale . 

Teoria neutralităţii impozitelor

     Această teorie susţine fundamentat câ impozitul nu trebuie să influenţeze condiţiile de desfăşurare a activităţii economice, nu trebuie să stânjenească activitatea contribuabililor, ci numai să asigure finanţarea cheltuielilor publice.Economistul francez R. Stourm susţinea încă din anul 1913 că „impozitul nu trebuie să fie nici stimulator, nici moralizator, nici protector, ci numai finanţator al Tezaurului”. Neutralitatea impozitului reclamă ca el să aibă un nivel moderat şi să aibă o relativă constantă în timp.

Teoria impozitului optim

        Teoria impozitului optim susţine argumentat ştiinţific câ rata şi cuantumul impozitelor trebuie astfel stabilite încât bugetul statului să fie alimentat suficient, ritmic, sistematic cu venituri, şi în acelai timp impozitele, presiunea fiscaiâ să nu descurajeze contribuabilii, să stimuleze iniţiativa, munca, investiţiile de capital, care să conducă la creşterea productivităţii, la reducerea costurilor, la ridicarea calităţii produselor, la sporirea produsului naţional brut, la asigurarea unor condiţii decente de viaţă a cetăţenilor. Raportul optim dintre venitul (averea) impozabil şi impozit este dificil de stabilit, este relativ, fiind apreciat în mod diferit de la un stat la altul, de la un guvern la altul, de la o perioadă la alta.

Teoria impozitului ca sursă financiară principală de venituri ale statului

        Conform acestei teorii ,  sursa principală de venituri a statului o constituie impozitele şi taxele . Pe măsura dezvoltării ideilor liberale se modifică şi concepţia despre impozit, potrivit căreia nu numai că impozilul nu trebuie să perturbe mecanismele economice mondiale, dar el trebuie să corespundă noii viziuni despre stat, care urmează să-i realizeze doar funcţiile sale administrative.  Această teorie priveşte impozitul şi ca resursă de finanţare a cheltuielilor publice.

Teoria impozitului ca mijloc de stabilizare a economiei

          Statul poate interveni în economie prin utilizarea impozitelor şi taxelor, dar în aşa fel încât randamentul acestora, alimentarea fondurilor bugetare să ţină seama de capacitatea contributivă a subiectelor impozabile. Se urmăreşte astfel randamentul impozitelor, insa nu trebuie scăpată din vedere necesitatea menţinerii şi creşterii eficienţei economice. Impozitul trebuie legifera in asa fel incat orice persoana,  indiferent de clasa sociala de care apartine,  sa poate sa plateasca acest impozit , fiind necesar sa se stabileasca de catre stat intr-un mod cat mai rational nivelul cotelor de impozit . 

Teoria impozitului ca mijloc de repartizare a veniturilor si al averilor

      Potrivit acestei teorii, prin impozite progresive şi taxe pe succesiuni se realizează o anumită redistribuire a veniturilor şi a bunurilor de la unele persoane juridice şi fizice la fondurile publice şi alocarea lor către alţi cetăţeni şi agenţi economici. Această teorie susţine funcţia politico-socială a impozitului prin care se redistribuie unele venituri şi averi. De la instrument pur fiscal, impozitul a devenit un mijioc de redistribuire, un instrument politic. Altfel spus, de la egalitatea fiscală, în timp, s-a trecut la redistribuire de venituri, de avere, la intervenţionism fiscal.

Teoria impozitului schimb

        Aceasta teorie corespunde functiei economice a impozitului . Aceasta considera faptul ca impozitul este privit  ca un element component al economiei publice, al mecanismului economico-financiar, care ar avea numai funcţia de remunerare a serviciilor prestate de stat contribuabilului. Teoria impozitului-schimb contravine chiar noţiunii de impozit, potrivit căreia statul nu este obligat să presteze celui care plateste un contraserviciu . Prin folosirea impozitelor , statul suporta finantarea cheltuielilor publice ale societatii in intreg ansamblil ei , si nu ale fiecarui cetatean in parte .

Teoria impozitarii ca mijloc de influentare al sistemului economic

         Această teorie urmăreşte ocolirea profiturilor agenţilor economici şi aruncarea sarcinilor fiscale pe umerii contribuabililor, respectiv persoanelor fizice.  O parte din persoanele care au ajutat prin scrierile lor la creearea bazei dreptului financiar susţin că rolul impozitelor nu ar consta atât în surse de venituri pentru bugetul statului, ci importanţa lor ca instrumente de influenţare a economiei şi a circulaţiei băneşti, afirmaţie care este în contradicţie cu creşterea continuă a impozitelor încasate la bugetul statului şi la bugetele locale, cu deosebire de la populaţie.